Proiectul Avalon – Declarația drepturilor omului – 1789

Declarația drepturilor omului – 1789

Aprobată de Adunarea Națională a Franței , 26 august 1789

Reprezentanții poporului francez, organizați ca Adunare Națională, considerând că ignoranța, neglijarea sau disprețul drepturilor omului sunt singura cauză a calamităților publice și a corupției ale guvernelor, au hotărât să expună într-o declarație solemnă drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, pentru ca această declarație, aflată în mod constant în fața tuturor membrilor corpului social, să le reamintească continuu drepturile și obligațiile lor; pentru ca actele puterii legislative, precum și cele ale puterii executive, să poată fi comparate în orice moment cu obiectele și scopurile tuturor instituțiilor politice și astfel să fie mai respectate și, în cele din urmă, pentru ca nemulțumirile ale cetățenilor, bazate în continuare pe principii simple și incontestabile, vor tinde spre menținerea constituției și vor redunda spre fericirea tuturor. Prin urmare, Adunarea Națională recunoaște și proclamă, în prezența și sub egida Ființei Supreme, următoarele drepturi ale omului și ale cetățeanului:

Articole:

1. Bărbații se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Distincțiile sociale pot fi întemeiate numai pe binele general.

2. Scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, securitatea și rezistența la opresiune.

3. Principiul oricărei suveranități rezidă în esență în națiune. Nici un organism și niciun individ nu poate exercita nicio autoritate care nu provine direct din națiune.

4. Libertatea constă în libertatea de a face tot ce nu rănește pe nimeni altcineva; prin urmare, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite, cu excepția celor care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de aceleași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.

5. Legea poate interzice doar acțiunile care dăunează societății. Nimic nu poate fi împiedicat, ceea ce nu este interzis de lege, și nimeni nu poate fi obligat să facă ceva care nu este prevăzut de lege.

6. Dreptul este expresia voinței generale. Fiecare cetățean are dreptul de a participa personal, sau prin reprezentantul său, la întemeierea acestuia. Trebuie să fie același pentru toți, indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt în egală măsură eligibili pentru toate demnitățile și pentru toate funcțiile și ocupațiile publice, în funcție de abilitățile lor și fără distincție, cu excepția celei a virtuților și talentelor lor.

7. Nici o persoană nu poate fi acuzată, arestată sau închisă decât în cazurile și conform formelor prevăzute de lege. Oricine solicită, transmite, execută sau determină executarea, orice ordin arbitrar, va fi pedepsit. Dar orice cetățean chemat sau arestat în virtutea legii se va supune fără întârziere, deoarece rezistența constituie o infracțiune.

8. Legea va prevedea pedepsele numai strict și evident necesare și nimeni nu va suferi pedeapsă decât dacă va fi aplicată legal în virtutea unei legi adoptate și promulgate înainte de comiterea infracțiunii.

9. Întrucât toate persoanele sunt considerate nevinovate până când vor fi declarate vinovate, dacă arestarea va fi considerată indispensabilă, toată asprimea care nu este esențială pentru asigurarea persoanei prizonierului va fi asprită prin lege.

10. Nimeni nu va fi neliniștit din cauza opiniilor sale, inclusiv a opiniilor sale religioase, cu condiția ca manifestarea lor să nu perturbe ordinea publică stabilită de lege.

11. Comunicarea liberă a ideilor și opiniilor este una dintre cele mai pretios al drepturilor omului. Fiecare cetățean poate, în consecință, să vorbească, să scrie și să tipărească cu libertate, dar va fi responsabil pentru abuzurile de libertate astfel cum vor fi definite de lege.

12. Securitatea drepturile omului și ale cetățeanului necesită forțe militare publice. Prin urmare, aceste forțe sunt înființate pentru binele tuturor și nu pentru avantajul personal al celor cărora li se va încredința.

13. O contribuție comună este esențială pentru menținerea forțelor publice și pentru a Costul administrării. Acest lucru ar trebui distribuit în mod echitabil între toți cetățenii proporțional cu mijloacele lor.

14. Toți cetățenii au dreptul de a decide, personal sau de către reprezentanții lor, cu privire la necesitatea contribuției publice; să acorde acest lucru în mod liber; să știe la ce utilizări se pune; și să stabilească proporția, modul de evaluare și de încasare și durata impozitelor.

15. Societatea are dreptul de a solicita fiecărui agent public un cont al administrației sale.

16. O societate în care respectarea legii nu este asigurată și nici separarea puterilor definită nu are deloc constituție.

17. Întrucât proprietatea este un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi lipsit de acesta decât în cazul în care necesitatea publică, stabilită legal, o va cere în mod clar, și apoi numai cu condiția ca proprietarul să fi fost despăgubit anterior și în mod echitabil.

Write a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *