Cum s-a format smogul din 1952

Vremea din noiembrie și începutul lunii decembrie 1952 fusese foarte rece, cu ninsori abundente în toată regiunea. Pentru a se încălzi, locuitorii din Londra ardeau cantități mari de cărbune în casele lor. Fumul se revărsa din hornurile caselor lor.

În condiții normale, fumul se ridica în atmosferă și se dispersa, dar un anticiclon atârna deasupra regiunii. Aceasta împinge aerul în jos, încălzindu-l pe măsură ce coboară. Aceasta creează o inversiune, în care aerul aproape de sol este mai rece decât aerul de deasupra acestuia. Deci, atunci când fumul cald iese din coș, acesta este prins. Inversiunea din 1952 a prins și particulele și gazele emise de coșurile fabricilor din zona Londrei, împreună cu poluarea pe care vânturile din est o aduseseră din zonele industriale de pe continent.

Zona londoneză, cerul era senin, vântul era slab și aerul de lângă pământ era umed. În consecință, condițiile au fost ideale pentru formarea de ceață radiațională. Cerul era senin, deci s-a produs o pierdere netă de radiație cu unde lungi și pământul s-a răcit. Când aerul umed a intrat în contact cu solul, acesta s-a răcit la temperatura punctului de rouă și s-a produs condens. Sub inversiunea anticiclonului, vântul foarte ușor a agitat aerul saturat în sus pentru a forma un strat de ceață adânc de 100-200 metri. Împreună cu picăturile de apă din ceață, atmosfera de sub inversiune conținea fumul din nenumărate coșuri de fum din zona Londrei.

În perioada de ceață, cantități uriașe de impurități au fost eliberate în atmosferă. În fiecare zi a perioadei de ceață, au fost emiși următorii poluanți: 1.000 tone de particule de fum, 2.000 tone dioxid de carbon, 140 tone acid clorhidric și 14 tone compuși fluor. În plus, și poate cel mai periculos, 370 de tone de dioxid de sulf au fost transformate în 800 de tone de acid sulfuric.