Pictură de natură moartă, reprezentare a obiectelor neînsuflețite de dragul calităților lor de formă, culoare, textură și compoziție. Deși picturile murale și mozaicurile decorative în frescă cu subiecte de natură moartă au apărut ocazional în antichitate, abia până la Renaștere, natura moartă a apărut ca un gen de pictură independent, mai degrabă decât existând în primul rând ca element subsidiar într-o compoziție. Tablourile timpurii ale naturii moarte olandeze au reprezentat cranii, lumânări și clepsidre ca alegorii ale mortalității sau flori și fructe combinate din toate anotimpurile pentru a simboliza ciclul naturii (vezi vanitas) Un interes în observarea și apoi reprezentarea realistă a detaliilor materiale ale mediului înconjurător, ascensiunea unei clase mijlocii înstărite care dorea opere de artă pentru a-și decora casele și o cerere tot mai mare pentru subiecți laici în pictură, altele decât portretele, ca urmare a efectelor prelungite ale Reformei – toți au fost factori care au contribuit la apariția picturii de natura moartă în secolele XVI și XVII. Pictura considerată în general a fi prima viață moartă este o lucrare a pictorului italian Jacopo de’Barbari pictată în 1504. „Epoca de aur” a picturii de natura moartă a avut loc în zona de jos în timpul secolului al XVII-lea.
Într-o colecție privată
Printre cei mai renumiți pictori olandezi și flamandi care s-au specializat în materii de natura moartă s-au numărat Willem Heda, Willem Kalf, Jan Fyt , Frans Snyders, Jan Weenix, Melchior d’Hondecoeter, Jan van Huysum și familia de Heem. Din secolul al XVIII-lea până la apariția picturii non-obiective după cel de-al doilea război mondial, Franța a devenit centrul picturii de natura moartă. care la un moment dat a locuit acolo în această perioadă de 250 de ani execu ted naturi moarte – de exemplu, J.-B.-S. Chardin, Eugène Delacroix, Gustave Courbet, Édouard Manet, Claude Monet, Paul Cézanne, Vincent van Gogh, Pablo Picasso, Georges Braque, Henri Matisse și Pierre Bonnard.
Într-o colecție privată
