Este ușor de văzut de ce Istoriile lui Herodot pot părea copleșitoare. Se întâmplă prea multe, chiar de la început. Tocmai ne-am lansat în tema centrală a Istoriilor – originile conflictului dintre greci și barbari din secolul al V-lea î.Hr. – când narațiunea își schimbă brusc abordarea și ne găsim într-o poveste de boudoir despre nuditate, intrigă și crimă, doar pentru pleacă din nou când un delfin îl salvează pe cântărețul Arion de la înec. O călătorie sălbatică!

Herodot, un grec din orașul Halicarnassus din Asia Mică (Bodrumul de astăzi din Turcia), și-a publicat Istoriile cândva între 426 și 415 î.Hr. Scopul său principal a fost de a explica improbabila victorie greacă împotriva armatei persane mult mai puternice în așa-numitele războaie persane care au devastat lumea greacă între 500 și 449 î.Hr.

Pentru cercetarea sa de pionierat critic în trecut a fost numit „tatăl istoriei” de Cicero. Dragostea sa pentru povești și povestiri cu toate acestea, era deja cunoscut în antichitate: Plutarh îl numea „tatăl minciunii”.

Majoritatea poveștilor nu au o legătură clară cu povestea principală. Acestea par periferice, dacă nu în întregime fără legătură, cu relatarea războaielor persane și preistoriei lor. Multe personaje apar o singură dată, pentru a nu mai fi văzute niciodată. Pentru cititorul obișnuit cu o distribuție stabilă de personaje și o intrigă directă, cu un început, un mijloc și un sfârșit clare, Istoriile lui Herodot se citesc ca o digresiune dintr-o digresiune dintr-o digresiune.

Cu toate acestea, de îndată ce cineva face o pauză și apreciază poveștile pentru ceea ce sunt, nu se poate decât să ne minunăm de evenimentele relatate de Herodot. Există conversația dintre regele Croesus al Lidiei și omul de stat atenian, reformator și poet Solon, despre adevărata natură a fericirii umane. Morala este, pe scurt, să nu numească pe nimeni fericit până nu este mort.

Același rege consultă oracolul Delphic și învață spre încântarea lui că va doborî un mare imperiu. Anumit de victorie, el face război împotriva perșilor; după cum prevestește oracolul, Croesus ajunge să distrugă în mod corespunzător un imperiu – al său.

Ingeniozitatea lui Herodot apare cel mai clar atunci când este luată în considerare în legătură cu Homer, care stabilise reperul și le oferea tuturor scriitorilor să urmeze un model pentru a vorbi despre trecut.

Luați în considerare, de exemplu, declarația sa de început de la începutul cărții:

Herodot din Halicarnas afișează aici întrebarea sa, astfel încât omul realizările s-ar putea să nu devină uitate în timp, iar faptele mari și minunate – unele afișate de greci, altele de barbari – s-ar putea să nu fie fără gloria lor.

Spre deosebire de Homer, Herodot nu mai pretinde că este inspirat de muze. Cu toate acestea, liniile sale de deschidere încă aduc un omagiu lumii eroului homeric și străduința sa perpetuă pentru kleos („glorie”). La urma urmei, și Homer a raportat fapte mari de la greci și non-greci deopotrivă și le-a păstrat pentru posteritate.

Herodot a combinat cele două teme majore ale epopei homerice – călătoria și războiul – într-un singur întreg. Călătoriile și perspectivele pe care le dau sunt o temă la fel de dominantă în secțiunile etnografice ale Istoriilor, pe măsură ce expansiunea, războiul și conflictul sunt în secțiunile istorice. Herodot folosește extinderea treptată a Imperiului persan pentru a se adânci în culturile celor care au intrat sub influența sa în secolul precedent războiului. În relatarea sa, istoricul și influența culturală reciproc.

În timp ce Herodot nu respinge Iliada și Odiseea, el îi face în mod deschis o lovitură la Homer cel puțin o dată. Helen, susține el, nu a ajuns niciodată la Troia: ea a fost deviată în Egipt din cauza vremii nefavorabile. Homer – așa că aleargă Acuzația lui Herodot – pur și simplu a schimbat t cursul poveștii pentru ao face să se încadreze în genul poeziei epice. Aceasta arată o conștientizare a cerințelor specifice ale tipului de relatare pe care Herodot spera să o scrie ca fiind diferită de epopeea homerică.

Tatăl istoriei

Ceea ce diferențiază în mod specific Herodot și ancheta sa , atunci este modul proto-științific de a explora funcționarea interioară a lumii. Întrebarea „de ce” conduce această anchetă în toate aspectele ei. Reunește diferitele aspecte ale anchetei Herodotee: De ce au intrat grecii și barbarii în război între ei? De ce inundația Nilului? De ce femeile din Cirena se abțin? de la mâncarea cărnii de vită?

Herodot găsește frecvent răspunsul la aceste întrebări uitându-se la origini și începuturi. El duce conflictul militar dintre greci și barbari înapoi la rădăcinile sale din timpurile mitice. Într-un mod similar, el se interesează de izvorul râului Nil și urmărește numele celor doisprezece olimpici – principalele zeități ale panteonul grecesc – înapoi la originile lor în Egiptul antic.

Căutarea originilor și a începuturilor este adâncă în Istorii. Introduce o formă de explicație care leagă firele disparate ale anchetei Herodote, prezentându-le ca parte a unui cosmos ordonat. Lumea pe care Herodot o conturează în Istorii are în cele din urmă și profund un sens.

Eforturile sale de a se stabili ca cercetător și narator credibil sunt tangibile pe tot parcursul. El are grijă să-i spună cititorului de unde și-a obținut informațiile despre țări străine, indiferent dacă a asistat personal sau a aflat dintr-o sursă de încredere:

În măsura în care Elefantine vorbesc ca martor ocular, dar mai la sud de auzite.

Propria mea observație arată afirmația făcută mie de preoți …

Despre limba pelasgiană nu pot vorbi cu certitudine …

În mod frecvent, el ne oferă toate explicațiile diferite provenite de la alții. În cazul inundațiilor Nilului, el adaugă de ce îl favorizează pe unul (întâmplător, pe cel greșit) asupra tuturor celorlalți. Prezentând alte puncte de vedere decât ale sale, Herodot oferă cititorilor săi șansa de a-și forma propria opinie.

Același efort pentru precizie, exactitate și autoritate explică și diligența sa când vine vorba de numere, distanțe și măsurători.

De la Heliopolis la Teba este o călătorie de nouă zile pe Nil, la o distanță de optzeci și unu de schoeni sau 4860 de state. Reunind diferitele măsurători pe care le-am dat, se constată că litoralul egiptean are, după cum am spus, aproximativ 420 mile în lungime, iar distanța de la mare spre interior până la Teba aproximativ 714 mile. Se află încă 210 mile de la Teba până la Elephantine.

De ce contează acest nivel de detaliu și chiar trebuie să îl cunoaștem? Noi facem! Acest tip de acuratețe și precizie întărește autoritatea lui Herodot ca sursă credibilă de informații (chiar dacă unele dintre datele sale se apropie de fantezist).

Pentru Herodot, cel puțin, măsurarea lumii, cartografierea unui nou teritoriu, menționarea caracteristicilor unor țări și teritorii îndepărtate fac parte din procesul de „realizare a sensurilor”, în care este legat noul și necunoscutul cunoscutului și familiarului:

Diferența de mărime între tânărul și crocodilul complet crescut este mai mare decât în orice altă creatură cunoscută; un ou de crocodil este cu greu mai mare decât cel de gâscă, iar tânărul, atunci când este eclozat, este mic în proporție, dar crește până la o dimensiune de aproximativ douăzeci și trei de metri lungime sau chiar mai mult. div>

În același timp, Herodot arată un interes profund față de nume și denumiri și de traducerea cuvintelor și conceptelor dintr-o limbă în alta. El ne spune că numele Egiptului s-a aplicat mai întâi la Teba și că numele Poporul Asmach din Egipt înseamnă cei care stau pe mâna stângă a regelui.

A putea numi lucrurile din lume face parte din capacitatea de a le explica. odotus nu a fost doar o cercetare critică pionieră; împreună cu lumea pe care a descoperit-o, a trebuit să inventeze o metodă și un limbaj.

Descoperirea fantasticului

Ocazional, efortul pentru autoritate și exactitate se clatină și cititorul se lasă întrebat dacă naratorul nu a fost de încredere tot timpul, cum ar fi atunci când observațiile lui Herodot sfidează cu adevărat credulitatea .

Luați furnicile din India care săpă aur, „mai mari decât o vulpe, deși nu atât de mare ca un câine”; șerpii înaripați din Arabia care interferează cu recolta de tămâie; oile arabe cu cozi atât de lungi au nevoie de căruțe de lemn atașate la sferturile lor posterioare, împiedicând cozile să se târască pe pământ.

Toate acestea sunt cazuri în care ancheta Herodote – în ciuda propriilor pretenții contrare – alunecă dincolo de domeniul autentic, credibil și real.

Dar ar fi o greșeală să facem prea multe dintre aceste exemple. Acestea sunt memorabile doar pentru că stau într-un contrast atât de marcat cu imaginile exacte schițe ale Herodotului în altă parte a lumii.

Și cine poate spune cu siguranță că furnicile săpătoare de aur, oile cu coadă lungă și șerpii zburători nu au existat, de fapt? a presupus că furnicile sapatoare de aur din India erau de fapt marmote și Herodot a aplicat un cuvânt grecesc pentru furnică unei creaturi necunoscute de el, dar care amintește (deși slab) de o furnică.

Alte creaturi, totuși, iau cititor pe deplin în tărâmul fantasticului.În descrierea sa despre Libia, Herodot spune cu emfază:

Există șerpi enormi acolo și, de asemenea, lei, elefanți, urși, aspi, măgari cu coarne, câine – creaturi cu cap, creaturi fără cap cu ochii în piept (cel puțin, așa spun libienii) bărbați sălbatici și femei sălbatice și un număr mare de alte creaturi a căror existență nu este doar chestia fabulelor.

Unele dintre aceste ființe aparțin unei lumi diferite, mai arhaice, unde granița dintre om și fiară era fluidă și incertă. Putem vedea un întreg spectru de creaturi mai mult sau mai puțin fantastice, ale căror rânduri includeau ciclopii și sirenele Odiseei.

Herodot găzduiește astfel de creaturi în absența unor informații mai bune, dar cel puțin simte nevoia de a confirma în mod explicit locul lor în noua lume a cercetării critice.

O categorie specială este rezervată pentru cele mai uimitoare aspecte ale lumii. În Istorii, conceptul de minunat (thaumastos / thaumasios) este aplicat acelor aspecte ale lumii care la început sfidează explicația și par să se încadreze în afara legilor naturii.

O insulă plutitoare este o minune; lei care atacă cămilele, dar nici o altă creatură din anturajul lui Xerxes – o altă minune; absența completă a catârilor în Elis – din nou o minune. În cele din urmă, multe dintre fenomenele pe care Herodot le consideră minunate au în cele din urmă o explicație rațională a cauzei și efectului. Alții se dovedesc a fi inspirați divin.

Teme veșnice de putere, lăcomie și soartă

Dincolo de întrebarea dacă vreunul (să nu mai vorbim de toate) dintre evenimentele Istoriilor a avut loc după cum relatează Herodot, poveștile sale împărtășesc o umanitate comună. Exemplele de slăbiciuni și trăsături prea umane, precum încrederea excesivă, lăcomia și invidia, dar și despre soartă, noroc și avere repercutează de-a lungul veacurilor. Prin aceste povești, Istoriile ne vorbesc încă, 2500 de ani mai târziu.

În mod tradițional, Istoriile au fost respinse ca anecdotice. Herodot era văzut ca lipsit de gravitas și nu la egalitate cu Homer, Euripide, Tucidide, Cicero și altele asemenea. În consecință, Istoriile nu au fost considerate centrale pentru canonul umanist. Cu toate acestea, în ultimele trei decenii, acest lucru s-a schimbat; Istoriile lui Herodot sunt acum considerate pe scară largă ca un text de bază în tradiția istoriografică occidentală.

Savanții clasici au descoperit că lucrarea are o coerență la urma urmei. Unitatea dintre digresiuni și narațiunea principală apare la un alt nivel decât complotul: pe teme. Multe povești din Istorii sunt studii de caz în natura puterii.

Nu Everyman este cel care face istorie în Istorii: accentul se pune pe cei din partea de sus a jocului. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, ascensiunea la putere este urmată de o cădere bruscă și catastrofală.

Motivele sunt întotdeauna similare: puterea duce la exces. Orbirea față de limitele acțiunii umane atrage prăbușirea unor regi puternici precum Candaules, Croesus, Cambyses și Xerxes. Starea de care suferă – cuvântul grecesc este hybris – este deprimant de modernă și familiară.

Istoriile sunt o compilație de povești împachetate una în cealaltă ca niște păpuși rusești cuibăritoare. Poveștile succesive împărtășesc între ele – și narațiunea istorică mai largă din care fac parte – aceleași perspective, teme și tipare.

Odată ce puteți citi una, le puteți citi pe toate. Noi idei apar din modul în care poveștile individuale se joacă cu formula, evidențiind diferite aspecte ale temei.

Întrucât poveștile despre natura puterii umane, „divagările” vorbesc direct cu tema centrală a lui Herodot: ascensiunea și căderea tuturor imperiilor, în special a Imperiului persan și a înfrângerii sale spectaculoase de către contingentele grecești mult mai mici în războaiele persane.

Cu toate acestea, Istoriile nu sunt doar o sursă istorică pentru războaiele persane. Herodot locuiește extensiv asupra preistoriei conflictului și atinge problemele culturale și ideologice în joc.

Toate acestea sunt amplasate pe scena mai largă a lumii antice și includ referințe geografice, observații climatice, floră și faună ca precum și note cu privire la diferențele dintre obiceiurile și stilul de viață al grecilor, persanilor și altor popoare.

Datorită acestui accent larg, nu este hiperbolă să spunem că, într-un sens profund, Istoriile sunt despre întregul lumea așa cum a ajuns să fie înțeleasă și cartografiată spre sfârșitul secolului al V-lea î.e.n.

Minune și descoperire

Istoriile stau la tranziția de la o viziune asupra lumii mai veche, mitică – cea a erei eroice sau arhaice, așa cum este reprezentată în Epopee homerică – către o perspectivă nouă, clasică, care s-a manifestat în modul exact de investigare a funcționării lumii.

Numele acestei forme de investigație – historia – nu însemna încă „istorie” așa cum o cunoaștem, ci pur și simplu înseamnă, în sens general, „anchetă critică”. Herodot menționează ocazional consultarea surselor scrise, dar o face în principal pentru a se distanța, a metodei sale și a informațiilor de la alți autori, în special Homer și poeți.

Cea mai subtilă trăsătură a Istoriilor, poate, este profundul simț al echilibrului care străbate toate aspectele cosmosului. În lumea lui Herodot, orice exces este în cele din urmă corectat: ceea ce urcă trebuie să coboare. Acest lucru se aplică indivizilor, imperiilor și popoarelor.

Divinul este esențial pentru viziunea asupra lumii a lui Herodot: zeii garantează un ciclu istoric perpetuu. Această dinamică asigură faptul că dezechilibrele de putere sau lăcomie – prea mult și prea puțin – în cele din urmă se nivelează reciproc.

Zeii tradiționali ai panteonului antic grec sunt încă foarte vii în Istorii. Totuși, spre deosebire de poezia homerică, ei nu mai intervin direct în lume. Ei s-au retras la o distanță transcendentală de la care supraveghează și dirijează funcționarea lumii.

Este posibil să nu mai împărtășim viziunea lui Herodot despre trecut, totuși ne bucurăm de bogăția lumii pe care a schițat-o. Poveștile, peisajele, personajele și perspectivele sale despre natura umană persistă mult după lectură. Ceea ce face ca lucrarea să iasă în evidență mai presus de toate este sentimentul de mirare și descoperire al istoriei. Istoriile lui Herodot rămân un testament clasic al plăcerilor cercetării și învățării.

Toate traducerile provin din: Marincola, J. (1996) Herodot: The Histories. Ediție revizuită. Londra. Cărți de pinguini.