Exploratorii sponsorizați de spanioli au descoperit atât granița (Alonso de Ojeda, 1499), cât și vântul (Cristofor Columb, 1493) grupuri insulare. Cu toate acestea, coroana spaniolă a fondat așezări doar în insulele Leeward. În secolul al XVII-lea insulele au fost cucerite de Compania Olandeză a Indiilor de Vest și colonizate de coloniști olandezi. Din ultimul sfert al secolului al XVII-lea, grupul era format din șase insule olandeze: Curaçao (stabilit în 1634), Aruba (stabilit în 1636), Bonaire (stabilit în 1636), Sint Eustatius (stabilit în 1636), Saba (stabilit în 1640) și Sint Maarten (stabilit în 1648). În trecut, Anguilla (1631–1650), Insulele Virgine Britanice actuale (1612–1672), Sf. Croix și Tobago fuseseră, de asemenea, olandeze. În timpul Revoluției Americane, Sint Eustatius, împreună cu Curaçao, a fost un important centru comercial în Caraibe, Sint Eustatius fiind o sursă majoră de aprovizionare pentru cele treisprezece colonii. Fusese numită „Stânca de Aur” din cauza numărului de comercianți bogați și a volumului comerțului de acolo. Britanicii și-au demis singurul oraș, Oranjestad, în 1781, iar economia insulei nu și-a revenit niciodată. Spre deosebire de multe alte regiuni, puțini imigranți au mers pe insulele olandeze, din cauza economiei slabe. Cu toate acestea, odată cu descoperirea petrolului în Venezuela în secolul al XIX-lea, British-Dutch Shell Oil Company a înființat rafinării în Curaçao, în timp ce SUA prelucrau țiței venezuelean în Aruba. Acest lucru a dus la economii în plină expansiune pe cele două insule, care s-au transformat în bust în anii 1980, când rafinăriile de petrol au fost închise. Diferitele insule au fost unite ca o singură țară – Antilele Olandeze – în 1954, sub coroana olandeză. Țara a fost dizolvată la 10 octombrie 2010. Curacao și Sint Maarten au devenit țări constitutive distincte alături de Aruba, care devenise o țară constitutivă distinctă în 1986; întrucât Bonaire, Sint Eustatius și Saba („insulele BES”) au devenit municipalități speciale în Țările de Jos propriu-zise.

Începând cu 1815 Curaçao și dependențele au format o colonie a Regatului Țărilor de Jos. Sclavia a fost abolită în 1863, iar în 1865 a fost adoptată o reglementare guvernamentală pentru Curaçao care permitea o autonomie foarte limitată pentru colonie. Deși această reglementare a fost înlocuită de o constituție (olandeză: Staatsregeling) în 1936, modificările structurii guvernamentale au rămas superficiale, iar Curaçao a continuat să fie condusă ca o colonie.

Insula Curaçao a fost lovită puternic de abolirea sclaviei în 1863. Prosperitatea acesteia (și cea a Aruba învecinată) a fost restaurată la începutul secolului al XX-lea, odată cu construirea rafinăriilor de petrol pentru a deservi noile descoperite câmpuri petroliere venezuelene.

Regimul colonial s-a încheiat după încheiere al celui de-al doilea război mondial. Regina Wilhelmina promisese într-un discurs din 1942 să ofere autonomie teritoriilor de peste mări ale Olandei. În timpul războiului, ocupația britanică și americană a insulelor – cu acordul guvernului olandez – a dus la creșterea cererilor de autonomie și în rândul populației.

În mai 1948 a intrat o nouă constituție pentru teritoriu în vigoare, permițând cea mai mare autonomie posibilă în temeiul constituției olandeze din 1922. Printre altele, a fost introdus votul universal. Teritoriul a fost redenumit și „Antilele Olandeze”. După revizuirea constituției olandeze în 1948, o nouă Constituție interimară a Antilelor Olandeze a fost promulgată în februarie 1951. La scurt timp după aceea, la 3 martie 1951, a fost emis Regulamentul insulei Antilelor Olandeze (olandeză: Eilandenregeling Nederlandse Antillen sau ERNA) decret regal, dând o autonomie destul de largă diferitelor teritorii insulare din Antilele Olandeze. O versiune consolidată a acestui regulament a rămas în vigoare până la dizolvarea Antilelor Olandeze în 2010.

Noua constituție a fost considerată doar un acord provizoriu, întrucât negocierile pentru o Cartă pentru Regat erau deja în curs. La 15 decembrie 1954, Antilele Olandeze, Surinam și Țările de Jos au aderat ca parteneri egali la un Regat general al Țărilor de Jos, instituit prin Carta pentru Regatul Țărilor de Jos. Prin această mișcare, Organizația Națiunilor Unite a considerat că decolonizarea teritoriului a fost finalizată și a eliminat Antilele Olandeze din lista Organizației Națiunilor Unite a teritoriilor non-autonome.

Aruba s-a desprins din Antilele Olandeze la 1 ianuarie 1986, deschizând calea pentru o serie de referendumuri între insulele rămase despre viitorul Antilelor Olandeze.În timp ce partidele aflate la guvernare au militat pentru dizolvarea Antilelor Olandeze, oamenii au votat pentru o restructurare a Antilelor Olandeze. Coaliția care militează pentru această opțiune a devenit Partidul pentru Antilele Restructurate, care a condus Antilele Olandeze mult timp până la dizolvarea sa din 10 octombrie 2010.

DissolutionEdit

Chiar dacă referendumurile au avut loc în la începutul anilor 1990 a rezultat un vot în favoarea păstrării Antilelor Olandeze, aranjamentul a continuat să fie unul nefericit. Între iunie 2000 și aprilie 2005, fiecare insulă a Antilelor Olandeze a organizat un nou referendum cu privire la statutul său viitor. Cele patru opțiuni care ar putea fi votate au fost următoarele:

• legături mai strânse cu Olanda
• rămânând în Antilele Olandeze
• autonomie ca țară în cadrul Regatului Țărilor de Jos (statut aparte)
• independență

Dintre cele cinci insule, Sint Maarten și Curaçao au votat pentru statut aparte, Saba și Bonaire au votat pentru legături mai strânse cu Olanda, iar Sint Eustatius a votat să rămână în Antilele Olandeze.

La 26 noiembrie 2005, a avut loc o conferință de masă rotundă (RTC) între guvernele Olandei, Aruba, Antilele Olandeze și fiecare insulă din Antilele Olandeze. Declarația finală care va ieși din RTC a declarat că autonomia pentru Curaçao și Sint Maarten, plus un nou statut pentru Bonaire, Sint Eustatius și Saba (BES) vor intra în vigoare până la 1 iulie 2007. La 12 octombrie 2006, Țările de Jos au ajuns la un acord cu Bonaire, Sint Eustatius și Saba: acest acord ar face aceste insule municipalități speciale.

La 3 noiembrie 2006, Curaçao și Sint Maarten au primit autonomie printr-un acord, dar acest acord a fost respins de atunci consiliul insular Curaçao la 28 noiembrie. Guvernul Curaçao nu era suficient de convins că acordul va oferi suficientă autonomie Curaçao. La 9 iulie 2007, noul consiliu insular din Curaçao a aprobat acordul respins anterior în noiembrie 2006. Un referendum ulterior a aprobat și acordul.

Actele parlamentului care integrează insulele „BES” (Bonaire, Sint Eustatius și Saba) în Țările de Jos au primit acordul regal la 17 mai 2010. După ratificarea de către Țările de Jos (6 iulie), Antilele Olandeze (20 august) și Aruba (4 septembrie), actul Regatului de modificare a Cartei pentru Regatul Olanda în ceea ce privește dizolvarea Antilelor Olandeze a fost semnată de cele trei țări în cadrul Conferinței de încheiere a mesei rotunde din 9 septembrie 2010 la Haga.