Rezumat: Cartea VII, 514a-521d
În Cartea VII, Socrate prezintă cea mai frumoasă și mai faimoasă metaforă din Filozofia occidentală: alegoria peșterii. Această metaforă este menită să ilustreze efectele educației asupra sufletului uman. Educația îl mută pe filozof pe etape pe linia divizată și, în cele din urmă, îl aduce la Forma Binelui.
Socrate descrie o scenă întunecată. Un grup de oameni au trăit într-o peșteră adâncă de la naștere, fără să vadă niciodată lumina zilei. Acești oameni sunt legați astfel încât să nu poată privi de ambele părți sau din spatele lor, ci doar înainte. În spatele lor este un foc, iar în spatele focului este un zid parțial. În partea de sus a peretelui sunt diverse statui, care sunt manipulate de un alt grup de oameni, care se află în spatele zidului parțial. Din cauza incendiului, umbrele de statuie sunt dispărute peste perete cu care se confruntă prizonierii. Prizonierii urmăresc poveștile pe care le joacă aceste umbre și, deoarece aceste umbre sunt tot ce pot vedea vreodată, cred că sunt cele mai reale lucruri din lume. Când vorbesc între ei despre „bărbați”, „femei”, „copaci” sau „cai”, se referă la aceste umbre. Acești prizonieri reprezintă cea mai joasă etapă de pe linie – imaginația.
Un prizonier este eliberat de legăturile sale și este forțat să privească focul și statuile în sine. După o perioadă inițială de durere și confuzie din cauza expunerii directe a ochilor săi la lumina focului, prizonierul își dă seama că ceea ce vede acum sunt lucruri mai reale decât umbrele pe care le-a luat întotdeauna pentru a fi realitate. El înțelege cum focul și statuile provoacă împreună umbrele, care sunt copii ale acestor lucruri mai reale. El acceptă statuile și focul ca fiind cele mai reale lucruri din lume. Această etapă din peșteră reprezintă credința. El a luat legătura cu realitățile – statuile – dar nu este conștient că există lucruri de realitate mai mare – o lume dincolo de peștera sa.
Apoi, acest prizonier este târât din peșteră în lumea de deasupra. La început, este atât de uimit de lumina de acolo încât nu poate privi decât la umbre, apoi la reflexii, apoi în cele din urmă la obiecte reale – copaci, flori, case și așa mai departe. El a văzut că acestea sunt chiar mai reale decât statuile și că acestea erau doar copii ale acestora. El a ajuns acum la stadiul cognitiv al gândirii. El a surprins prima sa privire la cele mai reale lucruri, Formele.
Când ochii prizonierului s-au adaptat complet la luminozitate, își ridică vederea spre ceruri și se uită la soare. El înțelege că soarele este cauza a tot ceea ce vede în jurul său – lumina, capacitatea sa de vedere, existența florilor, copacilor și a altor obiecte. Soarele reprezintă Forma Binelui, iar fostul prizonier a atins stadiul de înțelegere.
Scopul educației este de a trage fiecare om cât mai departe posibil din peșteră. Educația nu ar trebui să vizeze punerea cunoașterii în suflet, ci întoarcerea sufletului către dorințe corecte. Continuând analogia dintre minte și vedere, Socrate explică faptul că viziunea unui om inteligent și rău ar putea fi la fel de ascuțită ca cea a unui filosof. Problema constă în ceea ce își îndreaptă viziunea ascuțită.
