Valoarea consulatului consta în guvernarea provincială lucrativă la care ar conduce în mod normal. În ajunul alegerilor consulare din 59 î.e.n., Senatul a încercat să aloce celor doi viitori consuli pentru 59 î.Hr., ca provincii proconsulare ale acestora, supravegherea neprofitabilă a pădurilor și a traseelor de vite din Italia. Senatul a asigurat, de asemenea, prin mită masivă, alegerea unui anti-cezarian, Marcus Calpurnius Bibulus. Dar nu au reușit să împiedice alegerea lui Caesar ca celălalt consul.

Cezar a reușit acum să organizeze o coaliție irezistibilă de șefi politici. Pompei și-a îndeplinit misiunea de a pune în ordine Orientul cu un succes notabil, dar după întoarcerea sa în Italia și desființarea armatei sale în 62 î.Hr., Senatul l-a zădărnicit – în special împiedicându-l să asigure alocări de pământ pentru veteranii săi. Cezar, care cultivase asiduu prietenia lui Pompei, a încheiat acum un pact secret cu el. Accidentul principal al lui Cezar a fost să-l convingă pe Crassus să se alăture parteneriatului, așa-numitul prim triumvirat. Crassus – la fel ca Pompei, fost locotenent al Sulei – fusese unul dintre cei mai activi obstrucționari ai lui Pompei până acum. Numai Cezar, în relații bune cu amândoi, era în măsură să-i împace. La începutul anului 59 î.e.n., Pompei și-a încheiat alianța cu Cezar prin căsătoria cu singurul copil al lui Cezar, Julia. Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia, fiica lui Lucius Piso, care a devenit consul în 58 î.e.n.

Ca consul, Caesar a introdus un proiect de lege pentru alocarea terenurilor publice romane în Italia, în baza căruia prima acuzație urma să fie o prevedere pentru soldații lui Pompei. Proiectul de lege a fost vetoat de trei tribuni ai plebei, iar colegul lui Caesar, Bibulus, și-a anunțat intenția de a împiedica tranzacția afacerilor publice, urmărind cerul pentru prezenți ori de câte ori s-a convocat adunarea publică. Cezar a convins apoi opoziția angajând unii dintre veteranii lui Pompei pentru a face o revoltă, iar distribuția a fost efectuată. Așezarea din Est a lui Pompei a fost ratificată în bloc printr-un act negociat de un agent al Cezarului, tribuna plebei Publius Vatinius. Caesar însuși a inițiat un act necontroversat și foarte necesar pentru pedepsirea conduitei necorespunzătoare a guvernatorilor provinciilor.

Un alt act negociat de Vatinius a dat Caesar Cisalpine Gaul (între Alpi, Apenini și Adriatică) și Illyricum. Mandatul său urma să dureze până la 28 februarie 54 î.e.n. Când guvernatorul desemnat al Galiei Transalpine a murit brusc, și această provincie a fost repartizată lui Cezar la instanța lui Pompei. Galia Cisalpină i-a dat lui Cezar un teren de recrutare militară; Galia Transalpină i-a oferit o trambulină pentru cuceriri dincolo de frontiera nord-vestică a Romei.

Între 58 și 50 î.e.n., Cezar a cucerit restul a Galiei până la malul stâng al Rinului și a subjugat-o atât de eficient încât a rămas pasivă sub stăpânirea romană pe tot parcursul războaielor civile romane între 49 și 31 î.e.n. Această realizare a fost cu atât mai uimitoare având în vedere faptul că romanii nu posedau o mare superioritate în ceea ce privește echipamentul militar față de barbarii nord-europeni. Într-adevăr, cavaleria gală era probabil superioară romanului, călăreț pentru călăreț. Superioritatea militară a Romei stătea în stăpânirea strategiei, tacticii, disciplinei și ingineriei militare. În Galia, Roma a avut și avantajul de a putea face față separat cu zeci de state relativ mici, independente și necooperante. Cezar a cucerit aceste bucăți, iar încercarea concertată făcută de unii dintre ei în 52 î.Hr. de a scutura jugul roman a venit prea târziu.

Deși această realizare a fost grozavă, importanța sa relativă în cariera lui Caesar și în Roman istoria a fost supraestimată în tradiția occidentală (la fel ca și scurtele sale raiduri asupra Marii Britanii). În mintea lui Cezar, cucerirea sa a Galiei a fost probabil realizată doar ca mijloc spre finalul său final. El dobândea forța militară, prada și prestigiul de care avea nevoie pentru a-și asigura mâna liberă pentru urmărirea penală a sarcinii de reorganizare a statului roman și a restului lumii greco-romane. Această realizare finală a țesăturilor lui Caesar este mult mai mare decât cucerirea Galiei, când este privită în cadrul mai larg al istoriei lumii și nu doar în cadrul mai restrâns al civilizației fiice actuale a civilizației greco-romane din Occident.

În 58 î.Hr., frontiera nord-vestică a Romei, stabilită în 125 î.Hr., alerga de la Alpi pe malul stâng al râului superior Rhône până la Pirinei, înconjurând piciorul sud-estic al Cévennes și incluzând bazinul superior al Râul Garonne fără a ajunge la țărmul galic al Atlanticului. În 58 î.Hr. Cezar a intervenit dincolo de această linie, mai întâi pentru a alunga Helvetii, care migraseră spre vest de la casa lor în ceea ce este acum centrul Elveției. Apoi l-a zdrobit pe Ariovistus, un soldat german de avere de dincolo de Rin. În 57 î.e.n. Cezar a supus grupul belgic îndepărtat și războinic al popoarelor galice din nord, în timp ce locotenentul său Publius Licinius Crassus a supus ceea ce sunt acum regiunile Normandia și Bretania.

În 56 î.e.n.Veneti, în ce este acum sudul Bretaniei, a început o revoltă în nord-vest care a fost susținută de Morini încă neînvins pe coasta galică a strâmtorii Dover și Menapii de-a lungul malului sudic al Rinului inferior. Cezar a cucerit Veneti cu oarecare dificultate și i-a tratat barbar. El nu a putut termina cucerirea Morini și Menapii înainte de sfârșitul sezonului de campanie din 56 î.e.n .; iar în iarna 56–55 î.e.n. Menapii au fost expulzați temporar din casa lor de către doi imigranți germani, Usipetes și Tencteri. Aceste popoare au fost exterminate de Cezar în 55 î.e.n. În același an, el a făcut legătura cu Rinul chiar sub Koblenz pentru a face raid în Germania de cealaltă parte a râului, apoi a traversat Canalul pentru a face raid în Marea Britanie. În 54 î.e.n. a atacat din nou Marea Britanie și a supus o revoltă serioasă în nord-estul Galiei. În 53 î.Hr. a supus alte revolte în Galia și a făcut din nou legătura cu Rinul pentru un al doilea raid.

Criza războiului galic al lui Cezar a venit în 52 î.Hr. Popoarele din Galia centrală au găsit un lider național în Vercingetorix arvernian. Plănuiau să întrerupă forțele romane de la Cezar, care fusese iarna pe cealaltă parte a Alpilor. Au încercat chiar să invadeze capătul vestic al vechii provincii romane Gallia Transalpina. Vercingetorix a vrut să evite bătăliile și asediile și să învingă romanii tăindu-le Adică – parțial prin operațiuni de cavalerie și parțial prin „pământ ars” – dar el nu și-a putut convinge conaționalii să adopte din toată inima această politică dureroasă.

Biturigii au insistat asupra asediului în orașul lor Avaricum (Bourges) și Vercingetorix nu a reușit să-l salveze în timp de o lună. Cezar a asediat apoi Vercingetorix în Gergovia, lângă modernul Clermont-Ferrand. O încercare romană de a asalta Gergovia a fost respinsă și a dus la mari pierderi romane – prima înfrângere absolută pe care Cezar a suferit-o în Galia. Cezar a învins apoi un atac asupra armatei romane în marș și a putut astfel să asedieze Vercingetorix în Alesia, la nord-vest de Dijon. Alesia, ca și Gergovia, era o poziție de mare forță naturală și o mare armată galică a venit să o ușureze; dar această armată a fost respinsă și dispersată de Cezar, iar Vercingetorix a capitulat apoi.

În timpul iernii din 52-51 î.Hr. și în sezonul de campanie din 51 î.Hr., Cezar a zdrobit o serie de alte revolte sporadice. Cei mai hotărâți dintre acești rebeli au fost Bellovaci, între râurile Sena și Somme, în jurul Beauvais. O altă forță rebelă a asediat în sud în fortăreața naturală a Uxellodunum (poate Puy d’Issolu din Dordogne) până când a cedat alimentarea cu apă. Lui Caesar i s-au tăiat mâinile supraviețuitorilor. El a petrecut anul 50 î.e.n în organizarea noului teritoriu cucerit. După aceea, era gata să-și regleze conturile cu adversarii acasă.