amorit, membru al unui vechi popor vorbitor de semit care a dominat istoria Mesopotamiei, Siriei și Palestinei între 2000 și 1600 1600 î.Hr. În cele mai vechi surse cuneiforme (c. 2400 – c. 2000 î.e.n.), amoriții erau echivalați cu Occidentul, deși adevăratul lor loc de origine era cel mai probabil Arabia, nu Siria. Erau nomazi supărați și se credea a fi una dintre cauzele prăbușirii dinastiei a 3-a din Ur (c. 2112 – c. 2004 î.e.n.). În timpul mileniului II î.e.n. nu numai unui grup etnic, ci și unei limbi și unei unități geografice și politice din Siria și Palestina. La începutul mileniului, o migrație pe scară largă a marilor federații tribale din Arabia a dus la ocuparea Babiloniei propriu-zise, a regiunii mijlocului Eufratului și a Siriei-Palestinei. Au înființat un mozaic de mici regate și au asimilat rapid cultura sumero-akkadiană. Este posibil ca acest grup să fi fost conectat cu amoriții menționați în surse anterioare; unii cercetători, cu toate acestea, preferă să numească acest al doilea grup canaaniți de est sau canaaniți.

Aproape toți regii locali din Babilonia (cum ar fi Hammurabi din Babilon) aparțineau acestei cepe. O capitală a fost la Mari (modernul Tall al-Ḥarīrī, Siria). Mai la vest, centrul politic era Ḥalab (Alep); în acea zonă, precum și în Palestina, noii veniți au fost bine amestecați cu hurrienii. Regiunea numită atunci Amurru era nordul Palestinei, cu centrul la Hazor și în deșertul sirian vecin.

În epoca întunecată cuprinsă între 1600 și 1100 î.e.n., limba amoriților a dispărut din Babilonia și din mijlocul Eufratului; în Siria și Palestina, însă, a devenit dominantă. În inscripțiile asiriene din jurul anului 1100 î.Hr., termenul Amurru desemna o parte a Siriei și a întregii Fenicii și Palestinei, dar nu se mai referea la nici un regat, limbă sau populație specifică.